Share This
Cum e să fii dl. Nimeni (Sam Harris)
Spre surprinderea multora dintre colegii mei atei, argumentez adeseori că noțiunea de „ateism“ este inutilă și înșelătoare. Aproape toată lumea refuză să creadă în Zeus, Thor, Isis, sau în alți zei defuncți ai antichității și, cu toate acestea, nimeni nu simte nevoia să dea un nume acestei stări de necredință. Astfel se întîmplă și cu alte tipuri de idei proaste: nu obișnuim să ne auto-intitulăm „non-astrologi“ sau „non-homeopați“, n-ar trebui, prin urmare, nici să ne autodefinim ca fiind „atei“ (sau „seculariști“, „raționaliști“, „sceptici“, „umaniști“ etc.) doar pentru a dezaproba falsele certitudini ale principalelor religii. Am scris prima mea carte, The End of Faith, fără ca măcar să folosesc termenul „ateism“ și fără să mă consider ateu. Abia după publicare am descoperit că eram deja membru al comunității ateiste…
Există însă și un alt mod de a vedea problema pe care o are noțiunea de „ateism“. Gîndiți-vă la procedeul isteț prin care Wittgenstein demolează conceptul freudian al subconștientului:
Imaginați-vă un limbaj în care, în loc să spunem „N-am găsit pe nimeni în cameră“, am spune „L-am găsit pe dl. Nimeni în cameră“. Gîndiți-vă la complicațiile filosofice care ar apărea în urma unei asemenea convenții.
Ateismul este doar o altă versiune a domnului Nimeni. În prezența creștinismului, el devine domnul Scuze-Nu-Voi-Fi-În-Biserică-Duminică.
Există nenumărate doctrine greșite, aberante și fără fundament, pe care cu toții le respingem. De ce trebuie să dăm un nume absenței lor din viețile noastre?…
(Articolul în original: http://www.samharris.org/blog/item/mr-nobody)
