Of mice and men

Dintre multele categorii de oameni care-mi populează spațiul prin care trec, cea a etern-adaptabililor mi se pare cea mai scîrboasă. Și asta nu doar pentru că eu nu am învățat să-mi mulez comportamentul pe trend-ul cîștigător, nu. Pare să fie mai mult decît atît, ca și cum lipsa mea de înțelegere și acceptare ar fi motivată de niște diferențe structurale. În termeni darwinieni, ar putea fi vorba chiar de specii diferite, într-atît de evidentă mi se pare falia.
Specimenul pe care încerc să-l creionez aici are o viață proprie doar în măsura în care cei din jurul lui interacționează cu ea suficient de mult încît să o facă viabilă. Rămas singur, fără „matrițe“, devine la fel de special ca și o celulă stem. Chestia asta însă nu se întîmplă prea des, pentru că individul e programat să fie extrem de gregar.
Nu e chiar sufletul unei adunări vesele, e mai degrabă celălalt, aflat în umbra vedetei dar gata oricînd s-o suplinească. Pregătit oricînd să suplinească pe oricine, de fapt. Acum îți zîmbește ție, mai tîrziu însă îi va zîmbi și dușmanului tău. Iar dacă se nimerește în mijlocul unui conflict deschis, așteaptă rezultatul cu gura întredeschisă și limba perfect lubrefiată, preludiul acesta autointitulîndu-și-l neutralitate. Pentru cei mai mulți dintre noi (ce estimare riscantă…), sinonimele acestui tip de comportament se pronunță altfel: cameleonism, oportunism, lașitate…
Antropologii au emis teoria conform căreia omul de Neanderthal a intrat pe linie moartă pentru că Homo Sapiens, venind peste el tocmai de pe coastele Africii, a avut ocazia să-și dilate copleșitor – prin comparație – nu știu ce lobi ai creierului. Eu cred însă că urmașii lui Lucy, pînă să ajungă la Altamira, au avut doar ocazia să devină mai șmecheri. Iar neanderthalianul a zîmbit cui nu trebuia. Și, în orice caz, prea devreme.