Genomul pariului lui Pascal

Posted by MeSSeR on Nov 29, 2011 | 2 comments

Mi-a fost servit de curînd un argument în favoarea credinței, argument pe care autorul îl credea absolut convingător și de o logică perfectă. „Crezi?…poate că nu te ajută la nimic, dar SIGUR n-ai nimic de pierdut, însă dacă nu crezi… s-ar putea sa pierzi tot!“. Nu știu dacă amicul își aroga vreun titlu de originalitate prin afirmația asta, pentru că m-am grăbit și i-am indicat imediat sursa – e vorba de pariul lui Pascal, emis acum aproape patru sute de ani.
Tentant la prima vedere, nu-i așa? Și mai tentante însă mi se par implicațiile. Adepții pariului (folosit plictisitor de frecvent în așa-zisa dezbatere credință/ateism) par să fie de acord cu ideea că, necredincios fiind, e moral fie și să pariezi atunci cînd în joc e o asemenea miză. Mai mult decît atît, e perfect ok să o faci printr-un raționament „logic“ (în discursul teist ghilimelele nu se aud, desigur), inspirat din calcul probabilistic combinat cu teoria jocurilor.
De cele mai multe ori, discuțiile cu persoanele credincioase se încheie invariabil și unilateral cu fraze de genul: „N-ai cum să înțelegi, e ceva intim, relația mea cu Dumnezeu e extrem de personală, amin.“
Amice, atunci las-o dracului de biserică gregară și mai ales scoate-ți crucile din cîmpul meu vizual, că nu mă interesează intimitățile tale… Asta dacă nu cumva chestia cu intimitatea e o metaforă, la fel cum pasajele jenante din biblie au devenit, cu timpul, pure alegorii care exprimă adevăruri mult prea subtile pentru o minte analitică.

*
Imaginează-ți că ești o vietate oarecare, expusă constant celor mai mari pericole și în același timp un pericol constant pentru alte vietăți. Nu ești nici prada perfectă, nici prădătorul ideal. Asemenea făpturi sînt non-sensuri. Nici una n-ar supraviețui pînă la maturitate, deci pînă la punctul în care să poată procrea, iar șansele fiecăreia de a izbuti ca specie sînt anihilate de perfecțiunea celeilalte. Prada, perfectă cum ar fi ea, s-ar trezi mîncată înainte să-și dea seama pe ce lume se află. Prădătorul ideal pe de altă parte, epuizînd rapid și facil stocul de prăzi perfecte, ar sfîrși prin înfometare. Cam așa se închide cercul vicios al perfecțiunii în lumea vie și tot cam așa se explică și succesul evoluționist al defectelor complementare.
Imaginează-ți deci că ești o astfel de vietate imperfectă și că tocmai imperfecțiunii tale într-un mediu imperfect îi datorezi faptul că exiști. Episoadele în care ești pradă alternează cu cele în care devii prădător, numai că ele nu sînt delimitate strict și, cel mai adesea, sînt declanșate de „deciziile“ pe care le iei.
Exemplul cel mai bun este așa-zisul pariu al tufișului misterios. Orice zgomot neidentificat din spatele unui astfel de tufiș te pune în situația de a paria.
a) Dacă fugi și zgomotul vine de la o vietate predispusă la a-ți deveni pradă, pierzi o masă bună. Asta nu îți pune în pericol existența, în viitor pot apărea oportunități mai clare de a te hrăni.
b) Dacă nu fugi și în tufiș pîndește un prădător, atunci orizontul oportunităților tale din viitor se îngustează dramatic.
În termeni de supraviețuire, presupunerea că în orice tufiș misterios pîndește un prădător (și, în consecință, fuga) îți asigură un avantaj suficient de mare în fața celor care alternează variantele sau, mai rău, care presupun că întotdeauna în tufiș se află o masă bună.

Revenind la Pascal și la spiritul lui practic, pare dintr-o dată că propunerea pe care o avansează poartă în ea „genele“¹ pariului cu tufișul misterios, că a evoluat din el. Așa și este, într-o oarecare măsură. Nu e greu să-ți imaginezi cît de înspăimîntate erau primele ființe dotate cu inteligență și cu ce frenezie pariau ele pe intenția de prădător a fulgerului, a vulcanului sau a întunericului. De aici și pînă la personificări n-a mai fost decît un pas. Pînă la înscăunarea și instituționalizarea celor mai puternice personificări, alt pas.
Doar că, în timp, tot mai puține tufișuri și-au păstrat misterul, iar miza pariului nu mai are loc în singura viață de care ești absolut sigur – asta.  Și atunci misterul se mută cu toate tufișurile lui în cealaltă. Ipotetică, despre care n-ai nici cel mai mic indiciu (altfel cum ar mai fi mister?) dar pentru care trebuie să optezi acum. Nu pierzi nimic, poate doar îți consumi viața încercînd să deslușești lacrimi de maici în stropii de ploaie sau mustăți de isuși în albul norilor, în loc să te uiți pe unde mergi, de unde ai venit și unde te duci.