“Și cornul sună… însă foarte puțin.”

Posted by MeSSeR on Oct 19, 2011 | 2 comments

Nu sînt adeptul compasiunii bruște. Nici măcar al celei în trepte, ca să o spun pe aia dreaptă. Între noi ar trebui să existe multă chimie ca să îmi pese de nenorocirile și mizeriile tale.
Ești un bezmetic care moare împrăștiat pe asfalt, după ce a depășit pe linia continuă. Mori în pace. Un bezmetic mai puțin… Singura pretenție pe care aș avea-o ar fi să nu-i tragi și pe alții după tine. Iar privirea dementă pe care o ai atunci cînd te arunci cu capul înainte către maximizarea riscului mă face să cred că meriți chiar să mori cu ochii larg deschiși.

Am scris paragraful de mai sus acum aproape o lună și a rămas în draft, în așteptarea unei continuări cît de cît mai inspirate. Aș fi vrut să-mi pun pe tastatură preumblările prin Bulgaria, pe la Sibiu și pe la Arad, să tot fie în total vreo 3 mii de kilometri parcurși de pe 3 pînă pe 21 august. Sau să mă lamentez cum, la 44 de ani, simt ușor-ușor cum începe să mă trădeze condiția fizică, respectiv silueta. Și tot așa.

Continuarea n-a venit, a venit însă contextul în care rîndurile respective au căpătat dintr-o dată legături cu actualitatea zilei. Am recitit paragraful. Cînd l-am scris, el nu ilustra decît o situație ipotetică, un pretext pentru povestea neterminată a celor 3 mii de kilometri personali. Acum are suport în realitate. O crimă pe șosea, cu linie continuă, curbă periculoasă, pătrundere pe contrasens în care vinovatul supraviețuiește iar în jurul lui mor cîțiva nevinovați se întîmplă destul de des. Din cînd în cînd, vinovatul e un monden rătăcit cîndva printr-un tabloid de duminică. Alteori, o vedetă veritabilă (deși la noi sintagma asta se zbate într-o mlaștină de scursuri maro-verzui). Și mai rar, un adevărat buric al media. Abia atunci începe circul. Și compasiunea – o, da– compasiunea pentru cel care a ucis din neglijență (în cel mai „fericit“ caz). Că eu cred că nu e doar neglijență, ci și inconștiență combinată cu agresivitate, asta e o altă discuție. Dar nu-mi spune că i se putea întîmpla oricui și că singurul lucru pe care trebuie să-l simt e compasiunea.
Evident că acum se discută de educație, de ce să facem, cum să facem să eliminăm agresivitatea de pe șosele. De parcă agresivitatea asta ar umbla ea însăși de colo-colo, abstractă, fără formă, și ar presăra cadavre pe carosabil fără s-o poată prinde nimeni, că na, doar e un concept. Agresorii în schimb nu trebuie decît să trăiască suficient de mult încît să ajungă să-și primească porția de compasiune și pagina de Facebook cu adeziuni. Și da, sînt aceiași agresori de care te-ai ferit îngrozit în intersecție sau din calea cărora te-ai retras „la mustață“ pe banda de serviciu. Dar nu cu agresorii avem noi treabă, pe noi ne exasperează agresivitatea… ca un mistreț cu colți de argint, fioros…
Educație rutieră în școală? Las’ că avem religie, asta e indispensabilă, fără ea n-ai să poți spune mai tîrziu (dacă le supraviețuiești victimelor tale): „Doamne, ce-am făcut…“
Ai făcut LOL-ul praf, asta ai făcut…