The Mistery of Consciousness (Sam Harris)

Posted by MeSSeR on May 4, 2012 | 0 comments

Nu ești conștient de procesele electrochimice care se petrec în acest moment la fiecare dintre miliardele de sinapse din creierul tău. Ești conștient, totuși, fie și vag, de imagini, sunete, senzații, gînduri și stări. La nivelul percepției tale, nu ești un trup de celule, organe și atomi; ești conștiință de sine, cu un bagaj de trăiri în permanentă schimbare, trecînd prin diverse stadii de veghe și somn, din leagăn și pînă în mormînt.

Termenul de „conștiință“ este incredibil de greu de definit. Așa se întîmplă că multe dezbateri pe marginea acestui subiect se încheie fără ca participanții să găsească măcar un numitor comun de la care să pornească. Prin conștiință, eu înțeleg pur și simplu „simțire“, în sensul cel mai brut al termenului. Folosind construcția filosofului Thomas Nagel, putem spune că o creatură este conștientă dacă există „ceva care știe cum e să fie“ acea creatură. Un eveniment oarecare este perceput în mod conștient dacă există „ceva care știe cum e să perceapă“ acel eveniment. Orice ar fi sau nu ar fi conștiința în termeni fizici, diferența dintre ea și non-conștiință este în primul rînd o problemă de experiență subiectivă.

A afirma deci despre o ființă că este conștientă nu ne spune nimic despre comportamentul acesteia. Atunci cînd o persoană suferă, nu e obligatoriu să țipe sau să se zbată. Comunicarea gestuală și cea verbală sînt elemente complet independente de factorul conștiință. Putem identifica exemple în care amîndouă se manifestă în absența conștiinței (roboții rudimentari) sau exemple de conștiință fără nici una dintre cele două (o persoană care nu poate comunica cu lumea exterioară).

Este cu certitudine o dovadă a progresului nostru intelectual faptul că orice discuție despre conștiință nu mai începe cu o dezbatere pe marginea existenței ei. Atunci cînd facem o afirmație de genul „conștiința pare doar să existe“ admitem de fapt chiar existența ei. Pentru că aceasta este exact manifestarea conștiinței: lucruri care ne par într-un fel sau în altul…
Chiar dacă s-ar întîmpla să fiu doar un creier într-o cuvă și toate amintirile și percepțiile mele ar fi despre o lume care nu există – faptul că trăiesc totuși o experiență rămîne (pentru mine, cel puțin) indiscutabil. Nu-mi trebuie mai mult (mie sau oricărei ființe conștiente) ca să postulez realitatea conștiinței. Conștiința este singurul lucru din univers care nu poate fi o iluzie.

În orice caz, problema este că în lumea fizică nu există nici o dovadă pentru conștiință. Procesele fizice sînt mute vizavi de „ceva care știe cum este să fie ceea ce este“. Singurul lucru din univers care probează existența conștiinței este conștiința însăși și singurul lucru care demonstrează subiectivitismul este subiectivismul însuși. Dacă luăm un creier și îl studiem ca pe un sistem fizic, absolut nimic din ceea ce observăm nu ne sugerează că este gazdă a experienței. Și dacă noi înșine n-am fi dotați cu conștiință, nu doar că n-am găsi nici o dovadă a ei în universul fizic, dar nici n-am avea noțiunea multitudinii de stări pe care le generează.
Dacă vom căuta conștiința în lumea fizică, nu vom găsi decît sisteme din ce în ce mai complexe care dau naștere unor comportamente din ce în ce mai complexe, iar acestea pot sau nu pot fi asistate de conștiință. Faptul că semenii noștri umani se comportă în moduri care ne conving că sînt (mai mult sau mai puțin) ființe conștiente nu ne poate îndreptăți să stabilim o legătură între conștiință și procesele fizice. Este oare o stea de mare conștientă? O explicație științifică a apariției conștiinței ne-ar putea da un răspuns. Este însă clar că nu vom progresa deloc dacă vom face analogii între comportamentul nostru și cel al stelelor de mare. Numai în prezența unor animale suficient de asemănătoare nouă încep să se cristalizeze presupunerile noastre și atributele conștiinței. Există „ceva care știe cum e să fie“ un cocker spaniel? Simte el durere sau plăcere? Trebuie că da. De unde știm? Comportament, analogie, analiză…

Cei mai mulți oameni de știință sînt convinși că factorul conștiință apare din complexitate non-conștientă. Avem suficiente argumente să credem așa ceva, deoarece singurele indicii de conștiință pe care le găsim în univers se află în organisme evoluate – în noi. Și totuși, noțiunea de apariție mi se pare la fel de șocantă ca relatarea unui miracol. Afirmația că factorul conștiință a apărut într-un anumit moment din evoluția vieții nu ne spune nici măcar în principiu despre cum a putut apărea din procese non-conștiente.

Cred că această noțiune de apariție este de neînțeles în aceeași măsură în care este de neconceput o explicație simplistă a big-bang-ului. Ideea că totul (materie, spațiu-timp, cauzele și înseși legile care au guvernat apariția lor) a izvorît practic din nimic e mai rău decît paradoxală. „Nimicul“, pînă la urmă, este exact acel lucru din care nu poate apărea „ceva“, cu atît mai puțin „totul“.
Mulți fizicieni își dau seama de acest conflict, desigur.
Fred Hoyle, cel care a etichetat termenul de big bang ca fiind ridicol, este celebru pentru opoziția sa de natură filosofică față de acest „mit al creației“, deoarece un astfel de eveniment pare să necesite existența unui spațiu-timp anterior.
Într-un registru similar, Stephen Hawking spune că ideea unui Univers cu un început trădează incoerență, deoarece un început înseamnă deja o referință în timp, iar aici este vorba de chiar începutul noțiunii de spațiu-timp. În replică, Hawking își imaginează continuum-ul spațiu-timp ca pe un ansamblu cvadri-dimensional, fără început sau sfîrșit, asemenea unei sfere.

Desigur, totul depinde de cum definim „nimicul“. Fizicianul Lawrence Krauss argumentează în cartea sa că universul chiar s-a născut din nimic. Raportat la contextul nostru, îmi imaginez aici un nimic și mai gol – o stare fără legi fizice preliminare sau orice altceva. Poate fi, în acest sens, adevărat că înseși legile fizicii s-au născut din nimic (și universul odată cu ele), iar Krauss o spune clar. Poate că așa s-a și întîmplat.
Afirm însă că asta nu explică cum s-a născut Universul. Să spui că „totul a apărut din nimic“ înseamnă să faci o afirmație brută care sfidează noțiunile noastre elementare de cauză și efect. Cu alte cuvinte, un miracol.

În mod asemănător, ideea de conștiință egală cu (sau apărută din) procese fizice non-conștiente este, după părerea mea, imposibil de imaginat – în sensul că ne putem gîndi la ea, dar ne înșelăm. Putem rosti cuvintele potrivite, desigur („conștiința apare din procesarea non-conștientă a informației“). La fel de bine putem spune și „unele pătrate sînt la fel de rotunde ca și cercurile“ sau „2+2=7“. Dar oare ne gîndim la aceste lucruri pînă la capăt? Mă îndoiesc.

Conștiința – simplul fapt că acest univers devine luminat de sensibilitate – este exact ceea ce nu este non-conștiința. Și cred că nici o descriere a complexității non-conștiente nu o poate explica cu adevărat. La fel cum nimic și totul (termeni antagonici, totuși) sînt inutili la nivel explicativ, tot așa, o analiză a proceselor fizice pure nu va produce niciodată o imagine a conștiinței. Nu înseamnă însă că o altă teorie trebuie să fie cea corectă.
Conștiința poate fi foarte bine produsul legitim al procesării non-conștiente.

Însă habar n-am ce înseamnă propoziția asta.
Și nici nu cred că altcineva știe…

(Articolul în original: http://www.samharris.org/blog/item/the-mystery-of-consciousness. Foto: Alice Popkorn)