Un caz de reabilitare în lipsă.

Posted by MeSSeR on Dec 24, 2010 | 3 comments

Încă înainte de a pleca în (deja) obișnuita vacanță la bulgari, lucrările de reabilitare la blocul meu erau în toi. Schelele montate, băieții urcau și coborau pe ele de zor, iar în jurul nostru ningea feeric în luna august cu fulgi de expandat. Din cînd în cînd ningea și cu extrudat, dar asta era o ninsoare mai urîtă, din cauza consistenței materialului și a culorii verzui. Mă gîndeam  chiar cum, peste ani, făcînd curat prin casă, aveam să mai găsesc cîte o bobiță albă sau o bucățică verde de polistiren, la fel cum se întîmplă cu acele de brad pe care le mai găsești pe la plinte sau prin crăpăturile parchetului.
Apoi mai era zgomotul. De la unelte sau de la gurile slobode ale „doreilor“. Totul era cît de cît suportabil atîta timp cît platforma cu lucrători nu se afla chiar în dreptul ferestrei tale… Singurul avantaj în toată această perioadă a fost că, în sfîrșit, reușeam să mă trezesc devreme. Chiar foarte devreme, de obicei pe la ora la care altădată mă înduram să mă culc. În fine, aveam să plec na moreto și luam mai ușor tot balamucul.
Cînd m-am întors însă, boroboață mare:  jardiniera mea din beton, cea din fața geamurilor de la sufragerie, cea pe care – e-adevărat – o cam lăsasem în paragină, plină cu pămînt și vegetație sălbatică, era acum căptușită cu polistiren din cel verde. Reabilitatorii dracului, că altfel nu pot să-i numesc, puseseră capac peste toată jungla de acolo și acum se pregăteau probabil să trîntească tabla zincată. Îmi imaginam deja cum e să-ți plouă în aversă peste vreo doi metri pătrați de tablă. Sau, mai rău, să tropăie porumbeii…
Așa că (să fi fost orele 12 noaptea), puternic motivat de furie, m-am apucat să smulg cu dalta și ciocanul plăcile de extrudat proaspăt tencuit. Sub ele, meșterii sfîșiaseră și îndoiseră sălbatic căptușeala jardinierei și îndesaseră bucăți diforme de expandat peste tabla, pămîntul și buruienile strivite. Mi-am zis, ha ha, uite ce oameni grijulii, s-au gîndit să nu existe spații goale sub tablă, să nu rezoneze adică… și am azvîrlit țigănia din polistiren cu și mai multă furie.
A doua zi i-am pîndit pe cîrpaci pînă au ajuns cu schela mobilă  în dreptul meu:
„Păi bine măi, nea caiselor, ce facem aici, astupăm jardiniere?“
„Aaa, păi știți, așa trebuie. Că așa s-a hotărît. Jardinierele se astupă.“
Aici m-am isterizat un pic și am început o explicație lungă și apăsată despre schița apartamentului, schiță din care jardiniera făcea parte organică și prin urmare era proprietatea mea, nu parte comună. Că modificări în schița asta nu faci cînd ți se năzare, că e ilegal și că oricum, pe proprietatea mea nu se hotărăște. Că reclamație, că tribunalul de la Haga, chestii grele. Cuvinte pe care, dacă nu le cunoști, le primești cu multă neliniște. Moment în care au apărut nuanțările:
„Știți, de fapt la unii astupăm, la alții nu astupăm. Cum vrea fiecare.“
„Așa, bun… și la mine de ce-ați astupat?“
„Aaa, păi… dumneavoastră n-ați fost acasă…“