Un vis de reabilitare în somn.

Posted by MeSSeR on Jan 9, 2011 | 2 comments

În ziua în care mi-a venit rîndul la finisajele interioare (operațiunea care a urmat celei de montare a termopanelor) a trebuit să-mi mănînc o zi de concediu. Nu se mai punea problema să lipsesc și prin asta să-i pun pe meșteri să facă alegeri dificile. Cineva totuși trebuia să le deschidă ușa…
Adevărul e că, între timp, începusem să finisez singur fereastra de la bucătărie și mă cam împotmolisem. În mare parte, din cauza lenei și a lipsei oricărui talent în finisaje. Cu trafaletul știu să dau, nu-i mare filosofie, dar să creezi suprafețe plane și unghiuri drepte din masă de șpaclu și glet nu e chiar floare la ureche.
În fine, au venit oamenii pe la 7 și ceva dimineața, și-au cărat sculele înăuntru și s-au apucat de treabă. Eu, în deficit de somn fiind, m-am închis în dormitor să-l continuu. Ce a urmat n-a fost tocmai somn, mai degrabă un fel de veghe cu ochii închiși. Și cu un vis care, cum se întîmplă în astfel de cazuri, și-a extras tema din realitatea imediată. Meșterii munceau de zor și își depășeau ușor-ușor atribuțiile, pentru că după ce îmi ornaseră tavanul cu tot felul de stucaturi, începuseră acum să-mi monteze perdele în sufragerie și draperii pe balcon. Eu încercam să le explic că deja asta făcea parte din altă meserie, că nu mai era treaba lor să-mi redecoreze casa, însă nu eram prea convingător și nici nu-mi displăceau rezultatele excesului lor de zel. Mai ales că, la un moment dat, toți vecinii din bloc începuseră să afluiască la mine în casă, în vizită. Unde mă întorceam, auzeam numai exclamații admirative, iar meșterii deveniseră un fel de ghizi care îndrumau curioșii către punctele de interes ale „lucrării“. Ușa de la intrare nu mai făcea față fluxului de iubitori de frumos, așa că am încercat să declar închisă ziua de vizite. Orbită de perspectiva ratării evenimentului, o vecină corpolentă și care nici nu-mi dă bună-ziua mă îmbrîncește energic din cadrul ușii, mai să mă dărîme la mine acasă. Asta mă enervează la culme. Mă reped în centrul sufrageriei și, din mijlocul aglomerației de babe și moși, răcnesc din toate puterile: „Afară! Afară toată lumea!!!“. Ceea ce mă și trezește din pseudo-somn.
Erau orele 12, pe la prînz. Meșterii aproape își strîngeau sculele a plecare, nu se apucaseră de pus perdele și în casă eram doar noi. „Să știți că dacă nu vă apucați de finisat singur în bucătărie, terminam mai devreme…“.
Păi sigur, și eu cînd vă mai visam designeri?