Share This
Viața fără liberul arbitru (Sam Harris)
Una dintre cele mai des întîlnite obiecții la abordarea mea vizavi de liberul arbitru este că, acceptînd-o, ea implică teribile consecințe psihologice și sociale. Este o replică stranie, asemănătoare cu felul în care oamenii religioși combat ateismul: fără credință în Dumnezeu, oamenii vor înceta să mai fie buni unii cu alții. Ambele afirmații abandonează preocuparea pentru ceea ce este adevărat și practic schimbă subiectul. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne îngrijoreze efectele reale ale anumitor credințe.
Îmi pot ușor imagina cum unii ar putea folosi inexistența liberului arbiru ca pretext pentru a face tot ceea ce vor, presupunînd că n-are nici un rost să te opui tentațiilor sau că nu există diferență între bine și rău. Aceasta e o abordare greșită dar, recunosc, una posibilă. Mai apare și întrebarea despre cum să ne educăm copiii în lumina a ceea ce știința ne spune în legătură cu natura minții umane. Fără îndoială, o prelegere despre iluzia liberului arbitru n-ar trebui cuprinsă în curicula școlară.
În opinia mea, realitatea binelui și a răului nu e dependentă de existența liberului arbitru, deoarece – cu sau fără liber arbitru – putem face distincție între suferință și fericire. Cu sau fără liber arbitru, un ucigaș de copii e diferit de un chirurg pediatru. Oricare ar fi adevărul despre liberul arbitru, o asemenea diferență e incontestabilă și merită să ținem cont de ea.
Avem oare nevoie de liber arbitru pentru a fi buni? De exemplu, cum ajunge cineva chirurg pediatru? În primul rînd trebuie să te naști cu un sistem nervos intact, apoi să primești o educație adecvată. Nici o libertate aici. Trebuie apoi să dai dovadă de aptitudini fizice pentru profesia respectivă și trebuie să eviți să-ți distrugi brațele în timpul orelor de sport. Inutil să menționez că dacă ești o pesoană care leșină la vederea sîngelui, întregul demers nu va funcționa defel. La toate aceste realizări adaugă și puțin noroc. La un moment dat trebuie să te decizi să devii chirurg, ceea ce trebuie să fie rezultatul dorinței de a deveni chirurg. Ești cumva sursa conștientă a acestei dorințe? Ești cumva responsabil pentru prevalența ei asupra tuturor celorlalte lucruri pe care vrei să le faci, dar care sînt incompatibile cu o carieră în medicină? Nu. Dacă reușești să devii chirurg, te vei regăsi într-o bună zi, cu bisturiul în mînă, la confluența tuturor cauzelor genetice și de mediu care te-au adus aici. Nici unul dintre aceste evenimente nu presupune ca tu, subiectul conștient, să fii cauza aspirațiilor, a aptitudinilor sau a comportamentului tău. Și, desigur, nu ai nici un merit pentru faptul că nu te-ai născut un psihopat.
Nu vreau să spun aici că poți deveni chirurg din întîmplare – trebuie să faci multe lucruri, în mod deliberat, bine și în ordinea potrivită, an după an. E nevoie de efort ca să devii chirurg. Dar ai oare vreun merit pentru predispoziția ta la acest efort? Sau altfel, sînt eu oare responsabil pentru faptul că niciodată nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea să-mi placă să fiu chirurg? Cine e de vină pentru lipsa mea de inspirație? Și dacă dorința de a mă face chirurg apare brusc mîine și devine atît de intensă încît las la o parte toate celelalte obiective profesionale și mă duc să dau examen la Medicină? Aș fi eu (înțelegînd prin „eu“ acea parte din mine care conștientizează ceea ce mi se întîmplă) adevărata cauză a acestor transformări? Fiecare moment de efort conștient – fiecare gînd, intenție sau decizie – va fi fost declanșat de evenimente de care nu sînt conștient. Unde e libertatea aici?
Dacă nu putem învinovăți Universul pentru felul în care funcționează, cum ar putea fi oamenii răi trași la răspundere pentru acțiunile lor? În sensul cel mai adînc, se pare, nu pot fi trași la răspundere. În sens practic însă, trebuie să fie. Nu văd nici o contradicție aici. Cred de fapt că îndreptîndu-ne atenția asupra adevăratelor cauze ale comportamentului uman nu facem decît să ne îmbunătățim capacitatea practică de a răspunde la rău. Sentimentul că oamenii sînt profund responsabili pentru ceea ce sînt nu produce altceva decît iluzii morale și suferință psihică.
Închipuie-ți că te bucuri de ultimele zile de vară, picotind undeva într-un hamac și, dintr-o dată, un sunet neobișnuit te face să tresari. Deschizi ochii și zărești ditamai ursul îndreptîndu-se amenințător spre tine. E clar că ai o problemă.
Dacă înlocuim ursul cu o namilă de om cu un cuțit de măcelar în mînă, datele problemei capătă cîteva aspecte interesante, însă apariția bruscă a liberului arbitru în creierul atacatorului nu e printre ele.
Presupunînd că supraviețuiești unei asemenea încercări, experiența ta ulterioară depinde – într-o măsură mult prea mare, spun eu – de specia atacatorului. Imaginează-ți diferența dintre a-l vedea în boxa acuzaților pe cel care aproape te-a ucis și a-l vedea pe urs zburdînd într-o cușcă la grădina zoologică. Asemenea multor victime, sentimentele de furie și ură care te-ar copleși ar fi atît de intense încît ar putea deveni o traumă în sine. Ți-ai putea petrece ani de zile visînd la moartea omului, însă e aproape sigur că experiența de la grădina zoologică ar fi complet diferită. Ai putea veni însoțit de prieteni sau cu familia, povestindu-le amuzat: „Iată bestia care a fost cît pe ce să mă omoare!“. Pe care dintre cele două situații o preferi – sentimentul de ură clocotitoare sau cel de noroc și surprindere? Numai convingerea că un atacator uman ar fi putut proceda altfel (în timp ce un urs nu) e cea care face diferența.
Gîndurile, intențiile și gesturile noastre conștiente din fiecare moment sînt precedate de cauze inconștiente. Mai mult, ele sînt precedate de cauze mult mai profunde – gene, experiențe din copilărie etc. – cauze pentru care nimeni, oricît de rău ar fi, nu poate fi tras la răspundere. Ignorarea ambelor seturi de cauze naște iluzii morale. Cu toate acestea, mulți se tem că avem nevoie să credem în liberul arbitru, mai ales atunci cînd vine vorba de educația copiilor. Iar asta mi se pare o temere justificată, deși aș sublinia că problema adevărurilor pe care le trebuie să le spunem copiilor (și nu neapărat doar lor) se pune în toate domeniile. Spre exemplu, eu și soția mea am luat-o pe fiica noastră în vîrstă de trei ani în primul ei zbor cu avionul. I-a plăcut la nebunie! Desigur, acest lucru a fost posibil în mare măsură și deoarece am omis să-i spunem că, din cînd în cînd, avioanele se defectează și se prăbușesc, omorînd toți pasagerii. Nu cred că sînt primul care observă că unele adevăruri merită să rămînă nerostite, mai ales în prezența copiilor. Și nu m-aș gîndi să-i spun fiicei mele că liberul arbitru e o iluzie, în loc s-o învăț să conducă sau să încarce o armă.
Cu alte cuvinte, toate la timpul lor. Sau nu…
Toți ne-am aflat la un moment dat în situații de acest gen, cînd anumite informații – oricît de valide sau necesare ar fi într-un context general –, în contextul vieții noastre ar produce numai confuzie, deznădejde sau teroare. Poate fi perfect rațional să eviți anumite realități. Unele forme de cunoaștere nu sînt pentru toată lumea.
Vorbind la modul general însă, nu cred că inexistența liberului arbitru e un adevăr urît sau unul care trebuie să rămînă o abstracție filosofică. Mie mi se pare absolut evident că nu am liber arbitru chiar acum, în timp ce scriu, iar asta nu pare să mă împiedice de la a duce lucrurile la bun sfîrșit. Recunoașterea faptului că mintea mea conștientă se află întotdeauna în avalul cauzelor care stau la baza gîndurilor, intențiilor și acțiunilor mele nu schimbă deloc realitatea faptului că gîndurile, intențiile și acțiunile de tot felul sînt absolut necesare pentru o viață fericită (sau nefericită, nu contează).
Nu m-a afectat în vreun fel să știu că gîndul care mi se înfiripă în minte se naște și evoluează (sau nu) în condiții pe care nu le pot trăi și pe care nu eu le-am decis. Cît despre efectele negative de care se tem cei mai mulți – lipsa de motivație, prăbușirea în nihilism – nu, n-am pățit nimic de genul ăsta…
E adevărat, înțelegerea adevăratelor cauze ale comportamentului uman nu mai lasă loc pentru noțiunea tradițională de liber arbitru. Dar asta n-ar trebui nici să ne deprime și nici să ne facă s-o luăm razna. Sîrguința și înțelepciunea au încă un randament mult mai bun decît lenea și prostia…
(Articolul în original: http://www.samharris.org/blog/item/life-without-free-will
Foto credit: h.koppdelaney)
